Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

joi, 18 noiembrie 2010

„Paiaţa din oglindă” -Scurt tratat despre pseudo-sinonime-

Toţi românii îndeobşte, o spun clar şi răspicat: limba asta a noastră, românească, are mai multe înţelesuri. De aici şi expresia: „a vorbi în dodii”, adică a vorbi cu subînţeles. Dar nu despre asta vreau să aduc discuţia în cele ce urmează. Nici măcar despre categoriile gramaticale deja consacrate: sinonime, antonime, omonime, omofone, paronime şi altele asemenea. Vreau să atrag atenţia asupra faptului că există în limba română anumite perechi de aşa-zise sinonime, care privite mai în adâncul sensului, apar mai degrabă ca antonime.
Ca să nu încep cu cea mai gravă dintre probleme, o să aşez în debutul dezbaterii mele, o antinomie mai puţin dăunătoare sănătăţii sufletului, care atacă doar percepţia şi procesele cognitive. Este vorba despre „cuplul pseudo-sinonimic”: „vedere-privire”. Pentru mulţi, „a privi” este totuna cu „a vedea”. Dar în fond, lucrurile nu stau deloc aşa, pentru că verbul „a vedea” se referă strict la partea fiziologică a ochiului, la procesul strict primar de a capta imagini cu ajutorul simţului vizual. Asta este o capacitate a tuturor celor integri din punct de vedere fizic. Pe când „a privi”, înseamnă a înţelege, a percepe dincolo de aparenţe, mai frumos spus, a dezbrăca esenţa de aparenţă. Aşa cum bine punctează şi poetul Costel Bunoaica: „ochii mei, legaţi la ochi,/ nu te pot vedea/ decât aşa cum eşti”(transparenţă); „vinovat de trădare/ ochiul/ te închipuie/ încă o dată/ întocmai cum eşti”(vinovat de trădare). De asemenea şi poetul Nicolae Teoharie se arată adept al aceleiaşi percepţii, el dând o mare atenţie acestei probleme în poeziile sale, propunând pe alocuri, bineînţeles metaforic, o renunţare la organele propriu-zise, uneori incapabile să-şi depăşească stadiul vegetativ al lucrării lor: „Ca să fiu liber îmi rup mâinile./ Îmi scot ochii, şi lumina nu mai face zgomot” (N-am existat); „Ca scoasă din minţi,/ vederea îşi varsă mâinile/ peste o închipuire de om/(…)/ am otrăvit ochii cu mari înserări”(Cina de vin).
Cea de-a doua problemă, ceva mai profundă, care atacă mai mult starea interioară a omului şi raporturile sale cu Dumnezeu, este deschisă de „perechea”: „dorinţă-voinţă”. Problema care apare aici porneşte de la greşita percepţie asupra termenilor. Mai exact, „dorinţa” este cea care şi-a uitat scopul: verbul „a dori” de la care vine substantivul, îşi are de fapt obârşia în verbul „a adora”, care are sensul strict de închinare ce i se cuvine numai lui Dumnezeu, cum îi spun grecii, „latria”. Deci folosit în sens larg, termenul necesită apropierea de Dumnezeu: tocmai de aceea, cea mai fericită exprimare este cea mai folosită în relatările despre vieţile sfinţilor, despre care se spune că „doreau după Dumnezeu”. Or, folosirea termenului „a dori”, în contexte de tipul: „Îmi doresc să devin ....”, sau „Îmi doresc ca acel ceva/cineva să fie al meu”, nu face decât să pervertească valoarea termenului, deviindu-i sensul într-o voinţă amplificată, până la statutul de „luat cu japca”, adeseori cei ce-şi „doresc” ceva, fiind gata chiar să îl scoată pe Dumnezeu din ecuaţie. Nu ajunge oare, „voinţa”? Ba ea ar ajunge şi mai bine, dacă i s-ar cunoaşte şi ei adevărata valenţă. Pentru că verbul „a voi”, nu vine din altă parte decât din atributul voinţei libere, aflat ontologic în firea omului. Iar această voinţă liberă, în starea paradisiacă a omului era chiar coroana acestuia; el necunoscând răul, avea libertatea monodirecţionată doar înspre bine. E drept că prin căderea în păcat şi izgonirea din rai, libertatea i s-a alterat devenind bidirecţională: „Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul”(Deuteronom 30, 15), dar tot voinţă a rămas, şi tot liberă. Aşa că, e de preferat să ne atingem scopurile în viaţă numai prin voinţă, ca să putem astfel pricepe şi „voinţa” lui Dumnezeu. Pentru că, atunci când nu mai coincide „dorinţa” cu „voinţa”, adică „ne dorim” lucruri nefolositoare, pe care „voinţa” nu le viza într-atâta, s-ar putea ca „Cineva” să readucă lucrurile la normal...
Cea de-a treia şi cea mai spinoasă problemă, o constituie asocierea pluralui cuvântului „om”, în speţă „oameni”, cu termenul de „lume”. Iar aici problema este tranşată direct de Mântuitorul Hristos, care le spune Apostolilor Săi: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte”(Ioan 15, 19). De aici se vede foarte bine că termenul de „lume” tratează fără echivoc ideea de ansamblu pervertit, ba mai mult, lăsat în voia celui rău, după cum de asemenea proclamă Mântuitorul: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”(Ioan 12, 31). De altfel, şi Apostolul Iacov consemnează antiteza „om-lume”, atunci când afirmă: „Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu”(Iacov 4,4). Iar ca să se vadă prăpastia dintre termeni, aş mai aminti şi faptul că Iisus se numea pe Sine „Fiu al Omului”, deci prin aceasta, nu făcea altceva, decât să ridice entitatea umană la demnitatea dumnezeiasă, să îi redea Omului, „chipul lui Dumnezeu” cel pervertit prin intrarea lui în contact cu „lumea” lăsată anterior în grija celui rău, aşa cum am văzut mai sus. Iar ca să nu fiu acuzat de misticism, îl chem ajutor şi pe poetul Ion Barbu, care foarte pertinent, oferă „omului” majusculă în poemul „După melci”, arătând astfel înalta demnitate şi totodată aleasa misiune la care acesta este chemat: „In ungher adânc,un gând, îmi şoptea că melcul blând, din ungher de foi, pe-aproape, cheamă Omul să-l dezgroape”. Bineînţeles că aici, nici melcul nu trebuie luat ca atare, ci interpretat metaforic, ca element al „lumii”. Aşadar, consider că este cu totul necesar să se facă o delimitare precisă în sensuri, între „om-oameni” şi „lume”.
Şi cu siguranţă ar mai fi şi alte pseudo-sinonime, dar poate le vom aduce pe masa de operaţie cu alte ocazii. Până atunci, ia să fim noi mai atenţi cu ce ne iese din gură, şi implicit din gând!!!
Pe curând!

2 comentarii:

  1. De asemenea, a vedea cu a sti
    a sti cu a intelege
    a intelege cu a patrunde
    a patrunde cu a rezona
    a rezona cu a te confunda
    a te confunda cu a iubi
    a iubi cu a respecta
    a respecta cu a fi de acord
    a fi de acord cu a aproba
    a aproba cu a nu avea nimic impotriva
    a nu avea nimic impotriva cu a nu intelege
    a nu intelege(ce se intampla de fapt) cu a uri
    a uri cu a nu-i pasa
    a nu-i pasa cu a fi indiferent
    a fi indiferent cu a nu patrunde
    a nu patrunde cu a nu intelege
    a nu intelege cu a nu sti
    a nu sti cu a nu vedea

    Asta este, asadar limba noastra frumoasa, dulce si poetica.

    Din pacate, nici noi, romanii NU VEDEM astazi ce se intampla in jurul nostru, desi DUMNEZEU este IUBIRE.

    RăspundețiȘtergere
  2. bună. îmi pare rău că am ajuns abia azi la tine pe blog. ştiu că mi-am promis citirea pe ieri, dar nu mă mai simţeam în stare să citesc..

    acum am rămas plăcut surprinsă. ştiam despre partea cu vedere-privire, dar la cea despre om-lume am rămas impresionată de ce ai scris... exemplele pe care le-ai ales sunt destul de reuşite aprofundării în esenţă, mai ales la capitolul antitezei om-lume, pentru că, probabil, puţini cunosc toate astea.. sau doar eu am rămas un pic în urmă.
    admir modul în care gîndeşti. poate capăt şi eu puţină înţelepciune din asta după ce termin Biblia.
    deci, felicitări pentru această postare!
    mai aştept.

    cu drag, diana.

    RăspundețiȘtergere

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate