Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

miercuri, 23 februarie 2011

De-a îngerul şi de-a privighetoarea

recenzia volumului "Cu privighetoarea pe umăr", semnat Iuliana Paloda-Popescu

„Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi”(Psalmul 103 a lui David). Pe acest grăitor motto, îşi construieşte poeta Iuliana Paloda-Popescu, volumul de versuri „Cu privighetoarea pe umăr” (Editura RawexComs, Bucureşti, 2010). Volumul, prefaţat de poetul Radu Cârneci, este compus din două cicluri de poeme: „I. Scară la Cer” şi „II. Manuel”; dar întrucât acestea au destule puncte diferite, le vom trata separat, credinţa mea spunându-mi că ele trebuie să fie două volume de sine stătătoare.
Ciclul „Scară la Cer”, debutează cu două texte ce îndeplinesc rigorile artei poetice: „Icoană”, în care poeta vorbeşte despre lăsarea ei în voia Îngerului, care ia astfel locul miticei muze, act sine qua non compunerii poeziei de tip religios: „În rochie străvezie trece mama/ lunecând peste aburul norilor/ şi chemându-mă/ să intrăm în Icoana copilăriei!..../ Eu încerc să-i răspund, însă Îngerul/ îmi pecetluieşte gura/ şi mă poartă departe, / la margine de vis!...”; precum şi poemul „Îngerul Domnului”, în care ni se dezvăluie metafora privighetorii de pe umăr: „Singură,/ cu privighetoarea pe umăr,/ am semnat legământul tăcerii!.../ Scriu în inimă şi nu pot vorbi,/ numai pasărea poate cânta,/ până când lacrima/ se preface în mare/ şi vine Îngerul/ să o bea!...”. Aşadar, privighetoarea nu este altceva, decât alter-ego-ul creator al omului Iuliana Paloda-Popescu, născut în momentul abandonării de care ne vorbea „Icoana”. De asemenea, această imagine a poetei-privighetoare, mai apare şi în poemele: „Cu privighetoarea pe umăr”, „Înger”, „Îngere alb”, „A venit Îngerul”.
În continuarea artelor poetice, ciclul devine un mozaic de pietre poetice, atât divine, cât şi umane. Poeta reuşeşte să ajungă până la cer, în rugăciune: „Mă rog mereu, să fie bine,/ Preasfintei, singurei Treimi,/ Ce semne dă prin Îngerime/ Şi prin Fecioara din Cerimi!...”(Lumina Sfântă); „Fecioară Sfântă, Preacurată,/ Icoanei tale mă închin,/Prin Tine, viaţa noastră toată/ Să ardă-n cupa unui crin!...”(Fecioară Sfântă), nepărăsind însă pământul pe care pluteşte, ci spiritualizându-l prin ataşamentul său pentru valorile autentice ale acestui spaţiu: părinţii: „Acum vis de lumină/ creşte-n inima mea,/iar în el, trişti părinţii/ se ascund în cuvânt,/până când viaţa şi moartea/ ne-or închide fugare/ într-un singur/ şi tainic sărut!...”(Părinţii); marea: „În zori,/ Îngerul ne ducea înspre mare/ şi vedeam cum Dumnezeu/ deschidea Cerului/ şi arunca înspre noi odgonul de aur”(Curcubeu peste mare), „În schitul mării tăinuit/ stă Îngerul vindecător/ ce la altar m-a miruit/ şi mi-a dat aripi pentru zbor!...”(Schitul mării), nerămânând impasibilă nici la suferinţele altora: „Îngenuncheat lângă mormânt,/ Cu faţa-n lacrimi de durere,/ Îşi strânge-n braţe fiul frânt/ De moartea crudă, în tăcere!...”(Tata plângându-şi fiul).
Cât priveşte poemele strict religioase, putem spune că avem dinainte nu doar pietre de mozaic, ci adevărate perle. Sunt poezii în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos este prezentat atât în momentul Jertfei de pe Cruce: „Vouă, ce m-aţi pus pe Cruce,/ M-aţi lovit şi m-aţi scuipat,/ Vă dau sângele-mi ce curge,/ Să vă spele de păcat!...”(Jertfirea Fiului); cât şi sub forma Mielului: „Plânge mielul după mamă/ singur şi înstrăinat,/ inima îşi lasă vamă/ fiindcă-i fără de păcat!...”(Cântecul mielului).
Dar cea mai frumoasă expunere, rămâne, după părerea mea, cea euharistică, aşa cum Ortodoxia Îl trăieşte în mod plenar şi real: „Şi le-mpleteşte-n cunună de spice!.../ Când lanul dospeşte o pâine mai dulce,/ M-apropii de Domnul cel Singur al meu/ Şi-L văd cum pogoară de sus, de pe Cruce,/ Aşează Potirul în sufletu-mi greu/ Şi-mi pune pe creştet lumina din spice!...”(Iisus este singur). Aici, textul aminteşte, fireşte, de „Cântecul potirului” al lui Nichifor Crainic, doar că poeta noastră îl depăşeşte onorabil pe acesta, prin prospeţimea expresiei, născută, îmi place să cred dintr-o concentrare de trăire creştinească autentică.
Dacă ar fi să analizăm poemele Iulianei Paloda-Popescu şi din punct de vedere stilistic, ar trebui să ne recunoaştem puşi în faţa unui fapt cel puţin inedit: marea metaforă a acestui ciclu, este cea a vieţii în sine. Trăită în adevăr, viaţa devine cea mai frumoasă metaforă, aşa cum se poate vedea şi din exemplele următoare: „Îndrăgostită, privighetoarea/ se avântă-n cununa de spini/ şi îşi răneşte inima!...”(Cu privighetoarea pe umăr), „Azi, Doamne, iar am îmbrăcat/ veşminte de lumină pură/ şi Cerului am închinat/ cuvintele-nflorind pe gură!...”(Schitul mării).
Inedite stau lucrurile şi la nivelul esteticii, poeta mişcându-se între „simplitatea puierilă”, cu rimă clasică, dar nu fără de metaforă, aşa cum îi stă bine unei poezii aşezate cum este cea de factură religioasă: „Drumul e lung, zarea-i pustie/ Domnului meu în Cer Îi voi scrie/ Semnul înalt, de închinare/ Domnului Sfânt, Domnului Mare!...”(Domnului meu), şi „elocinţa poeziei simboliste”, marcată de vers alb, dar melodic, ajutat de o rimă interioară, care, departe de a îndepărta de divinitate, mai vârtos stârneşte „cea de-a treia dimensiune” a spiritului, aidoma contemplării unei icoane: „Doamne,/ nu ştim de unde vin şi/ unde pleacă sufletele pierdute!.../ Unele pier în tăceri, sau în mări,/ sau în crânguri cu privighetori,/ altele ruga Ta o ascultă şi/ se înalţă în vis de Domn,/ apoi cântă, până/ se fac păsări,/ până se fac/om!...”(Exod).
Tot de estetică ţine şi ciclicitatea ciclului (scuzată fie-mi aparenta tautologie): poemele „Poetul”, „Copilul gândului” şi „Îngerul a închis cartea”, având mesaje explicite de încheiere de drum: „Păsări pe mare treceau/ şi ne-au luat şi ne-au dus/ într-un cer de lumină,/ unde Îngerul a închis cartea/ şi a intrat în vis!...”(Îngerul a închis cartea).
Aşa cum scriam şi mai sus, cel de-al doilea ciclu de poeme, „II. Manuel”, este cu totul diferit de cel dintâi. În primul rând, surprinde în mod plăcut, unitatea ciclului, care, de această dată nu mai vine din structura ciclică, ci, dacă se poate spune, dimpotrivă, din linearitatea lui: toate poemele sunt închinate lui „Manuel”, despre care artista ne spune că este un martir, „ce se sabie s-a săvârşit”, sărbătorit la 30 octombrie. De unde ataşamentul poetei pentru acest sfânt, nu se poate şti. Cer este că, la tot pasul, i se adresează cu apelativul „frate”: „Manuel era fratele neştiut/ însă eu îndelung l-am chemat,/ până când într-o zi,/ m-a auzit Îngerul”(Manuel); „Frate al meu,/ viaţa e vis, trecătoare,/ strigătul inimii tot ne mai doare”(Pasărea inimii). Această apropiere, nu denotă altceva decât o formă de apartenenţă, în primă instanţă doar la nivelul cugetului şi al simţirii, la lumea sfinţilor. Şi aceasta, deoarece poeta a conştientizat nimicnicia acestei lumi: „Fum este zidul/ ce creşte-ntre noi/ văl de-ntuneric,/ văl de durere/ şi de tăcere/ ce ne desparte!...”(Fum este totul), „Captivi în vis, toată vara/ ne-am hrănit cu amăgirile mării,/ până când, într-o zi am văzut/ pasărea ucisă- undeva, la răscruce/ de timp”(Captivi); a ajuns să desconsidere păcatul: „Îngerii buni aduc veşti,/fluturele memoriei/ ţese punţi nelumeşti,/ apoi, viermele morţii/ roade şi doare,/ dar nimic nu-i mai sigur/ decât unica lui înfăşare”(Fluturele memoriei); şi astfel să îşi dorească arzător, plinirea vieţii ei în Împărăţia Cerurilor: „Mă-nchin luminii întru iertare,/ să ardă-n rugă sufletul meu,/ să crească-n taină flacără mare,/ s-ajungă-n Ceruri, la Dumnezeu!.../ Primeşte-mi, Doamne, ruga târzie,/ cuvântul singur primeşte-l sus,/ mă-mbracă-n rouă de apă vie/ şi fă-mă jertfă întru Iisus!...”(Mă-nchin Luminii).
Cât priveşte stilistica acestui al doilea ciclu, ar fi de punctat o tendinţă ascendentă, în sensul că, avem pe alocuri metafore de sine stătătoare, care ies de sub incidenţa „metaforii vieţii”; avem întâlnire, acum cu „lupii tăcerii, ce urlă a rău”(Lupii tăcerii) „pasărea ucisă – undeva, la răscruce de timp”(Captivi), cu „Fluturele memoriei”(poem omonim), metafore care, desemnează îndeobşte, luciditatea, obiectivitatea percepţiei despre lume, despre viaţa trăită haotic, dar care, tot odată conduc inevitabil spre învierea spiritului şi spre dorirea mântuirii. De altfel, în poemele Iulianei Paloda-Popescu, totul gravitează în jurul Cerului, poeta merge pe pământ detaşată de el, sau, aşa cum am spus şi în prima parte, plutind, neîntinându-se de toate nimicniciile lumii.
Dacă ar fi să punctăm, aşa cum bine şade unei cronici aşezate, şi câte ceva despre estetica acestui al doilea ciclu, ar fi să evidenţiem faptul că, mai toate poemele cuprinse în el, au un caracter epistolar, poeta comunica cu Manuel, prin scrisori virtuale, unele scrise pe nisip, altele de-a dreptul pe aer. Iar acest aspect, face ca rigorile estetice să se anuleze de la sine, copleşite de sublimitatea mesajului poetic.
În încheiere, aş îndrăzni să spun că poeta Iuliana Paloda-Popescu nu este o întâmplare a hazardului poetic, ci este o realizare. Ea face dovada unui studiu al poeziei, poate la fel de temeinic ca acela al icoanelor, pentru că, poeta noastră este şi restaurator de icoane.
În faţa unei aşa aglomerări de haruri, nu ne rămânem decât să facem reveranţă, salutând intrarea pe scena poeziei religioase, şi chiar a poeziei în general, a Poetei Iuliana Paloda-Popescu.
Romeo Aurelian Ilie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate