Un nou scurt pelerinaj prin Bucureşti: Radu Vodă, Antim şi împrejurimi

Joia trecută, în ajunul praznicului Înălţării Sfintei Cruci, am decis să iau iar Bucureştiul la pas, de data aceasta în compania a doi prieteni: Sorin şi Marius, în căutarea de noi (pentru mine, noi) vestigii spirituale şi istorice. Destinaţia iniţială: Mănăstirile Radu Vodă şi Antim. Doar că, aşa cum e frumos să se întâmple în astfel de situaţii, pe lângă acestea, alte lăcaşuri şi-au îndreptat pragurile către paşii noştrii. Astfel, până să intrăm la Radu Vodă, ne-a pus piedică o mică bisericuţă înălţată falnic şi totodată smerită pe o mică colină din mediata vecinătate. Este vorba despre Biserica Ciobanului Bucur, nimeni altul decât înfiinţatorul Bucureştiului.

Pe acest loc a existat iniţial o biseicuţă din lemn, construită de însuşi Ciobanl Bucur, spre a-i fi loc de odinhă sufletească. Fireşte că vremea a vremuit-o şi a cernut-o, năruind-o treptat-treptat. Pe locul ei însă, Voievodul Mircea cel Bătrân zideşte în 1416 o biserică de zid, căreia îi dă hramul Sf. Atanasie şi Chiril. Dar  acest edificiu este distrus în 1595 de către Sinan Paşa, care după ce îşi stabilise reşedinţa la Radu Vodă în răstimpul în care Mihai Viteazul îşi refăcea oştirea la Târgovişte, văzându-se obligat să bată în retragere datorită contra-ofensivei voievodului român, va dinamita întregul complex mănăstiresc, care pe vremea aceea era şi cetate. Dar pe locul bisericii zidite de Mircea cel Bătrân, va fi ridicată pe la începutul secoluli XVII o nouă biserică, de către călugării de la Radu Vodă, spre a servi drept biserică de cimitir pentru vieţitorii mănăstirii. De atunci datează actuala biserică.

Aşadar, după un scurt popas la capătul celor 33 de trepte, am intrat şi la Mănăstirea Radu Vodă (sau Sf. Treime/ Sf. Troiţă)... Aici am rămas mai întâi surprinşi de frumuseţea locului. Totul apărea ca un decor al unei mănăstiri de munte. Nicio sămânţă din agitaţia marelui oraş care la doi paşi se destrăbălează în voie.

 Acum cred că l-am înţeles mai bine pe Eliade care zicea că odată cu intrarea într-o biserică, oraşul rămâne undeva în altă realitate. de fapt în afara realităţii, singura realitate fiind cea din biserică. Deci, totul era de vis. Pe undeva mi-a amintit de Dervent şi de Craşna... Aici am intrat şi la slujbă. Era Vecernie. Am avut astfel şi încă o mare bucurie duhovnicească: am cinstit moaştele Sf. Nectarie de Eghina, sfântul la care în ultimul timp am ajuns să am o evlavie crescândă.

Câte ceva despre Sf. Mănăstire Radu Vodă... Această mănăstire numită iniţial Sf. Troiţă, a fost zidită pentru întâia dată de Alexandru II Mircea, domn al Ţării Româneşti, în 1568. În timpul acestui domn şi sub egumenia Arhimandritului Mardarie, mănăstirea cunoaşte o frumoasă înflorire culturală, înfiinţându-se aici prima bibliotecă din Bucureşti. Din păcate, a existat momentul 1595 şi acea decizie demonică a lui Sinan Paşa de a arunca totul în aer... După aproape 19 ani, domnitorul Radu Mihnea (de la care se trage şi actuala denumire) rezideşte mănăstirea pe temeliile celei vechi, fiind sfinţită în1614 de către Chiril Lucaris, Patriarhul Alexandriei (fost coleg de studii în Italia cu Radu Mihnea). De atunci datează şi actuala zidire...
De aici, hotărâţi să aungem la Antim!!! Numai că privirile ne-au fost furate de turlele uriaşe ale unei adevărate catedrale... Biserica Sf. Spiridon Nou. Aceasta biserică a fost zidită între anii 1852-1858, fiind sfinţită în 1580, pe locul unei vechi mănăstiri domneşti despre care nu se ştiu prea multe detalii. Fiind deteriorată în urma cutremurului din 1940 şi a bombardamentelor din 1944, va fi restaurată în 1954 şi sfinţită de către IPS Justinian, Patriarhul României împreună cu IPS Chiril al Bulgariei. Va fi desemnată Paraclis Patriarhal, aici urmând a avea loc hirotonirile de episcopi vicari, intronizările, vizitele la nivel înalt bisericesc, precum şi sfinţirea Sf. şi Marelui Mir.

Aici am avut bucuria de a cinsti prin sărutare şi o parte din moaştele Sf. Spiridon al Trimitundei, Făcătorul de minuni.
De aici până la Antim ni se spune că mai e puţin. Şi totuşi nu destul de puţin... suficient de departe cât să ne mai vedem odată deviaţi de la traseul nostru precis. De această dată ne iese în întâmpinare biserica Sf. Nicolae "Vlădica din Prund".

 Această biserică îşi află rădăcinile în anii 1778-1787, fiind zidită de protopopul Stoica şi de familia acestuia. Dărâmată în 1899, cu buna intenţie de a fi reconstruită, va cunoaşte o nouă viaţă din 1904, când refacerea ei este definitivată, fiind sfinţită de către P.S. Nifon Ploieşteanu.
Şi iată-ne ajunşi şi la Mănăstirea Antim. Numele acesteia vine de la ctitorul ei, Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanu, Mitropolitul Ţării Româneşti, fiind zidită între anii 1713-1715, şi primind hramul Tuturor Sfinţilor. Tradiţia spune că toate sculpturile din piatră ale tâmplei, ale picioarelor coloanelor şi ale ancadramentelor, ca şi pictura din biserica mare şi din paraclis au fost executate după schiţele mitropolitului ctitor, care a şi pictat câteva icoane pe frescă, alături de Preda Zugravul. De asemenea, Mitropolitul însuşi a sculptat uşa de lemn a bisericii, şi a pictat cele două icoane de lângă iconostas: icoana hramului Tuturor Sfinţilor şi Icoana Sfinţilor Alexie, Nicolae, Antim şi Agata.

Mănăstirea Antim a fost unul dintre cele mai importante centre culturale ale României. Aici a fiinţat prima bibliotecă publică de împrumut din Bucureşti; aici au funcţionat, rând pe rând: o şoală de preoţie (1797-1836), Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei (1836-1840) şi Arhivele Statului(1840-1864). Între 1908 şi 1912 aici s-a ridicat Palatul Sfântului Sinod, unde găzduieşte şi o bogată bibliotecă (peste 60000 de volume în prezent). Tot aici a luat fiinţă în anul 1945, cenaclul "Rugul aprins" alcătuit din monahi şi intelectuali, care avea ca temă centrală de discuţii rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!". Din această grupare au făcut parte Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Sandu Tudor, Pr. Antonie Plămădeală, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Adrian Făgeţeanu, scriitorii Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian şi Anton Dumitriu. Cenaclul a funcţionat până în 1948, când regimul comunist l-a interzis, trimiţând în temniţe pe toţi mai-marii grupării.
Cu aceasta am fi zis că misiunea este îndeplinită. Dar cum niciodată nu trebuie să spui hop până nu treci gardul, mi-a fost dat să trăiesc din nou, pentru a nu ştiu câta dată, senzaţia că o biserică, un lăcaş de cult, mă cheamă. Iar paşii m-au dus acolo singuri, mânaţi parcă de o curiozitate nefondată decât pe vederea fulgerătoare a unui preot ce părea că vine din altă lume. Am pornit să-i caut lumea... şi am aflat biserica Sf. Spiridon Vechi. O biserică pe care chiar îmi doream să o văd, aflând despre ea că este una dintre bisericile dărâmate de regimul comunist şi rezidită ulterior, când vremurile au fost mai puţin tulburi.

Despre istoria ei, nu vă voi spune acum nimic. Şi nici nu vă voi pune să căutaţi voi. Vă spun doar că mă voi întoarce cu ea după ce voi reveni şi la această biserică... Pentru că acum, seară fiind, nu am putut rămâne mult. Însă suficient cât să simt aici un fel de pol energetico-mistic, o chemare tainică a locului... Un îndemn să revin. Şi chiar voi reveni. Cât de curând...