Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Obsesiile unui suflet fericit - 100 de ani de la naşterea lui N. Steinhardt (monahul Nicolae de la Rohia)

·        N. Steinhardt – spiritul enciclopedic (scurtă expunere bio-bibliografică)
            12 iulie 1912. Este o dată ce ar trebui fixată în calendarul culturii româneşti şi totoată în spiritul şi sufletul oricărui român iubitor de cultură. Este data la care se naşte în comuna Pantelimon, judeţul Ilfov, N. Steinhardt (Nicu-Aurelian Steinhardt), unul dintre stâlpii culturii româneşti din perioada interbelică şi postbelică, alături de Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Petre Ţuţea, Pr. Dumitru Stăniloae şi alţii. Deşi de origine evreiască, el a declara într-un moment cheie al vieţii sale (ancheta în „cazul Noica”) că simte şi gândeşte româneşte. De altfel, se va şi boteza ortodox în martie 1960, în timpul detenţiei politice.
 S-a dovedit a fi, asemeni unora dintre colegii de generaţie, un spirit enciclopedic, sondând rând pe rând mai multe domenii din planul cultural şi intelecual. Astfel, îl aflăm la 1934, licenţiat în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti, dar şi tânăr scriitor de expresie parodocică: publică sub pseudonimul Antistihus, volumul „În genul... tinerilor”, în care îşi parodiază într-o manieră de fină ironie mai toţi colegii de generaţie: Noica, Cioran, Eliade, Geo Bogza. În anii următori se dedică unor studii asupra iudaismului, pe care le redactează împreună cu prietenul său Emanuel Neuman, iniţial în limba franceză. În 1936 devine doctor în drept constituţional. Până în ianuarie 1959, când este anchetat de către Securitate,ca martor al acuzării în dosarul lui Constantin Noica, şi condamnat, din cauza necolaborării, la 13 ani de muncă silnică, este foarte activ în viaţa literară, lucrând ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale”, alături de Camil Petrescu. Tot în această perioadă, îşi consolidează prietenia cu Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, Sergiu Al.-George, Mihail Şora, şi aţii. 
Anii petrecuţi în detenţia comunistă s-au dovedit ca o binecuvântare pentru intelectualul evreu, care simţea şi scria româneşte. Este perioada în care îşi cristalizează orientarea religioasă, botezându-se ortodox, şi punând piatra de temelie pentru un itinerariu spiritual şi cultural rar întâlnit în cultura românească.
După eliberare, îşi va dedica aproape un deceniu din viaţă (1971-1979) unor traduceri din literatură universală, alegând doar lucrări care dezbat probleme morale şi etico-religioase, sau cărţi adresate tinerilor. Traduce din James Barlow, David Storey, Max Oliver Lacamp, Rudyard Kipling sau Robert Graves.
            Începând din 1976, an în care lui N. Steinhardt îi apare primul volum de eseuri: „Între viaţă şi cărţi”(Editura Cartea Românească), se deschide perioada volumelor de autor, în care acesta este prezent în lumea literară cu volume de cronici şi critică literară şi culturală: „Incertitudini literare”(1980, Editura Dacia); „Geo Bogza. Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului”(1982, Editura Albatros); „Critică la persoana întâi”(1983, Editura Dacia); „Escale în spaţiu şi timp”(1987, Editura Cartea Românească); „Prin alţii spre sine” (1988, Editura Dacia). Acesta din urmă, avea să fie şi ultimul volum antum al lui Nicolae Steinhardt, acesta mutându-se la Domnul în data de 29 martie 1989. Dar de abia de acum înainte, lumina tiparului avea să scoată la lumină adevărata operă a autorului...
·        N. Steinhardt – obsesiile aducătoare de fericire
Opera antumă a lui N. Steinhardt ne descoperă mai mult intelectualul, omul de litere, de cultură, într-un cuvânt, omul de spirit. Deocamdată nu îi este permis să scrie despre frământările sale sufleteşti, despre itinerariul său spiritual, despre crezul său de viaţă. Şi totuşi acestea toate erau deja consemnate în volumul „Jurnalul fericirii”, la care autorul începuse să lucreze încă din anii 70. Este o operă ce a trăit un lung calvar, fiind consfiscată de securitate, recuperată de Uniunea Scriitorilor, cunoscând nu mai puţin de trei variante, luând calea Occidentului pentru a fi pusă la adăpost. Avea să vadă lumina tiparului în 1991, la Editura Dacia. Este socotită lucrarea capitală a lui N.Steinhardt, autenticul lui testament literar. Eu aş zice că este în egală măsură şi testamentul său spiritual. Pentru că aici punctează N. Steinhardt cele două teme care l-au preocupat până la obsesie, care i-au fost crez spiritual în viaţă: problema credinţei pe care o dezbate întotdeauna în duhul ce răzbate din referatul evanghelic al Sfântului Marcu (Marcu 9. 24); şi problema libertăţii pe care o analizează, pornind de la un text al teologului protestant şi filozofului Soren Kierkegaard.
Dar, „Jurnalul fericirii”, fiind o operă redactată sub formă unor înşiruiri aparent aleatorii de gânduri, idei, obsesii, amintiri, etc, nu face altceva decât să punteze aceste teme, să arunce am putea spune o sămânţă în mintea şi sufletul cititorului pe care îl provoacă parcă să mediteze singur la ele. Aceste teme vor fi ulterior dezvoltate, dezbătute şi cristalizate în colecţia de predici-eseuri „Dăruind vei dobândi”, care vede pentru prima oară lumina tiparului la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992.
Prima „obsesie” a lui N. Steinhardt, care de altfel revine insistent în multe din predicile sale este problema credinţei, aşa cum o vede el pornind de la textul evanghelic: (Marcu 9. 24). În acest text, se relatează vindecarea de către Mântuitorul Hristos a unui copil lunatic. Tatăl acestuia îi cere Mântuitorului, cu lacrimi să-i vindece fiul. Iar Iisus îl supune testului credinţei,   spunându-i  că toate sunt cu putinţă celui ce crede. Atunci vine răspunsul tatălui îndurerat: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. Pentru N. Steinhardt această replică apare ca „un teribil paradox înzestrat cu toate speranţele insolubilităţii”. Dualismul credinţă-necredinţă îi apare răscolitor. Pentru că la o analiză strict literară replica este sortită eşecului. Nu poţi să îţi afirmi cu tărie credinţa, cerând totodată ajutorul pentru necredinţa care te robeşte. Pe de altă parte, replica de la Marcu 9, 24 vine să „dea apă la moară” lui Sartre şi existenţialiştilor: „Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filozofului ateist Jean Paul Sarte care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă extul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sarte şi existenţialiştii din şcoala sa credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire sau pur şi simplu neadevăr”. Dar această apropriere de Sartre nu este posibilă decât ca o consecinţă a analizei strict literare, ad litteram. Dar, dacă se intuieşte latura paradoxală a replicii tatălui, care vine tocmai din faptul că replica este rostită într-un moment-limită, când omul se defineşte tocmai prin împletirea duplicităţii proprii firii umane cu puterea de a răzbi spre autodepăşire, la fel de proprie omului, şi se purcede la o analiză din această perspectivă exhaustivă, textul-piatră-de-poticnire trimite la un răspuns profund creştinesc. Iar pentru a îşi susţine această perspectivă, monahul de la Rohia cheamă în sprijnul său un alt filozof francez, Blaise Pascal, care pune în gura Mântuitorului, ce se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: „nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit!”. Această afirmaţie, este explicată de Steinhardt astfel: „Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit, prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios. Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit! Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz sărutându-l?”.
De altfel, problema credinţei o mai dezbate N. Steinhardt şi cu altă ocazie. El semnalează că în episodul răstignirii Mântuitorului, când arhiereii şi cărturarii îi cereau Acestuia, batjocoritor, să se coboare de pe cruce, ca să vadă şi astfel să creadă (Matei 27, 42; Marcu 15, 32), aceasta „nu înseamnă numai hulă, batjocură şi neîndurare ci şi o greşeală de ordin semantic, confuzia dintre două verbe opuse: a vedea şi a crede”. Iar această constatare autorul „Jurnalului fericii” o face bazându-se pe sentinţa Sfântului Apostol Pavel care afirmă: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute”(Evrei 11,1). De altfel, din această ipoteză, la care mai adaugă şi o a două, tot paulină:„cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”(Romani 10, 10), Steinhardt îşi formulează propria concluzie, propria definiţie a credinţei: „Nu a dovedi este completarea lui a crede, ci a mărturisi. Credinţa nu are nevoie de niciun fel de dovezi, are însă nevoie de a fi dovedită. Faptele bune şi mărturisirea cu gura – singure – prefac verbul a crede într-o putere şi-i dau încărcătura energetică şi duhovnicească necesară trecerii lui din rândul vorbelor în al cuvintelor”.
A doua problemă care atinge statutul de idee-forţă pentru N. Steinhardt, o reprezintă problematica libertăţii umane, pe care acesta alege să o dezbată pornind de la o sentinţă a lui Kierkegaard: „Opusul păcatului nu este virtutea, opusul păcatului este libertatea”. Această cugetare, pe care o evidenţiază de două ori în „Jurnalul fericirii”, este pentru Steinhardt „cea mai puternică rostire omenească”, şi se situează „imediat după evanghelii”. Fireşte că pentru spiritele rigid-creştine, cele care din exces de duh anti-ecumenist, resping din start orice referire la alte confesiuni, ataşamentul lui Steinhardt pentru Kierkegaard ar putea să pare curios, de nu şi scandalos. Şi totuşi să nu uităm că acesta este un creştin provenit din iudei, deci având predispoziţia analizei comparative, în ansamblu. Iar dacă mai aducem la lumină şi faptul că acelaşi Steinhardt îşi exprimă în două rânduri admiraţia pentru Buddha, care fiind reîncarnat în iepure, se aruncă pe sine în foc ca să servească drept masă pentru un brahman ce venise să îl viziteze, înţelegem că avem de a face cu un spirit care nu a primit creştinismul ca pe un corset al ideilor sale, ci ca pe o plinire a întregului său bagaj spiritual-intelectual. Plus că, deşi citează în dese rânduri din Kierkegaard, nu îşi exprimă niciodată adeziunea deplină la sistemul acestuia filozofic sau religios, ci întotdeauna extrage din cele scrise de filozof, doar cele ce degajă un puternic duh ortodox. Un exemplu care să întărească aceasta îl găsim tot în „Jurnal”, într-o dezbatere despre rugăciune, în care filozoful protestant este reprezentat de următorul citat: „Omul care trăieşte în vremelnicie îşi închipuie şi crede că la rugăciune esenţialul, scopul silinţei lui este că Dumnezeu aude ceea ce el Îl roagă. Şi totuşi, în veşnicul înţeles al adevărului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în adevăr când Dumnezeu aude ceea ce este rugat să împlinească, ea are temei când cel care se roagă nu încetează de a se ruga până ce ajunge să fie el însuşi cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe şi în consecinţă devine exigent când se roagă, dar acela care se roagă cu adevărat se mărgineşte să asculte”. Din aceste citate, spiritul „protestant” al acestui teolog derivă tocmai din aplecarea acestuia spre paradox, din tendinţa de a desfiinţa tot ceea ce se cunoaşte îndeobşte despre creştinism, dar nu în sensul negativ, ci în sensul negaţiei, al cunoaşterii apofatice, al priceperii adevărului la o treaptă superioară, al atingerii esenţei. Tocmai acest duh il apropie pe Kierkegaard lui Steinhardt, el însuşi amator de paradoxuri şi vaşnic scrutător spre esenţe, care se lasă cucerit de Hristos tocmai în aspectele în care Acesta sfidează normalul, firescu şi ridică contrariile la rangul Adevărului.
Revenind la problema libertăţii văzută ca opus al păcatului, căci citită invers, sentinţa protestantului aceasta afirmă, trebuie spus din capul locului că veridicitatea acesteia vine din trimiterea pe care o face la starea paradisiacă a omului. Atunci, în Paradis, omul se bucura în mod deplin de chipul lui Dumnezeu cu care fusese ontologic înzestrat, ceea ce înseamna că libertatea sa era deplină. Dar prin aceasta nu trebuie înţeles că discernământul era la punctul lui forte, ci dimpotrivă lipsea, neavând obiect al funcţiei sale. În Rai omul nu avea cum să aleagă între bine şi rău, necunoscând răul. Abia după căderea în păcat, Dumnezeul-Treime afirmă: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul”(Facere 3, 22). Deci se poate afirma că în starea paradisiacă, libertatea omului era monodirectională, în sensul că direcţia păcatului îi era străină, după cum de altfel lasă să se înţeleagă şi Sfinţii Părinţi precum Sfântul Grgorie de Nyssa în „Despre crearea omului” sau Sfântul Ioan Damaschin în „Dogmatica” sa. De bună seamă că şi Kierkegaard a avut în vedere acelaşi aspect. Astfel, el a aşezat mai presus de virtute care se opune şi ea păcatului, dar pe cale de necesitate, libertatea care străjuia împotriva păcatului însă ontologic. Când omul pierde libertatea originară prin căderea survenită în urma tragicului complex de circumstanţe ce a culminat cu ispita diavolului, locul ei este luat de virtute, mai exact de strădania omului de a face bine, de a se ridica din nou la starea iniţial. Se vede astfel în rostirea filozofului o nostalgie după acea vreme când omul nu era supus necesităţii alegerii. Iar Steinhardt intuieşte acest fapt, savurâdu-i întreaga savoare, împărtăşindu-se de acest adevăr cu aproape aceeaşi sete cu care se împărtăşeşte de Hristos. De aceea şi plasează replica protestantului imediat după Evanghelii.
Pe aceste două pietre, pe cea a credinţei şi pe cea a libertăţii, şi-a zidit N. Steinhardt întreaga viaţă şi şi-a clădit crezul personal. I-au devenit alter-egouri. S-a definit şi identificat prin ele. Aceasta a demonstrat-o nu numai prin scris, ci şi prin viaţa trăită la Mănăstirea Rohia din Maramureş. Dar de bună seamă că nu ar fost aşa, de nu ar fi fost aceste două pietre, nu simple cărămizi, ci pietre de poticnire. De n-ar fi avut acel aspect de paradoxuri sortite nerezolvării. Pentru că N.Steinhardt, fostul jidan educat în spiritul curajului (a se vedea scena dialogului dintre Steinhardt şi tatăl acestuia, înainte de înfăţişarea în faţa Securităţii în cazul dosarului Noica), nu a înţeles niciodată să se mulţumească cu daturile, cu lucrurile impuse de aparenţele deghizate în evidenţe, ci întotdeauna a preferat să caute, să se convingă cu orice preţ de adevăr în acele aspecte ale vieţii pe care le-a înţeles ca fiind esenţiale. A fost un Toma al vieţii de zi cu zi şi tocmai de aceea Dumnezeu l-a miluit cu o viaţă din care să înţeleagă că Hristos este Domn şi Dumnezeu. A fost un om al paradoxurilor, el însuşi manifestând purtări aparent contradictorii: a demonstrat curaj în faţa anchetatorilor, dar a făcut-o fără tupeu, ci cu demnitate; a ţinut şi în închisoare la statura sa de intelectual, dar a învăţat smerenia în faţa unor oameni sfinţi care mărturiseau în detenţie pe Hristos; eliberat fiind s-a retras la mănăstire, dar nu din frică, ci din dorinţa de a se aşeza în sine; vânat de Securitate în continuare, nu s-a ascuns, dar nici nu s-a hazardat să ispitească autorităţile prin fapte care să-i sâcâie, ci mai degrabă s-a pus la adăpostul discreţiei şi şi-a lăsat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
A fost un om pe care Dumnezeu l-a iubit şi pe care l-a binecuvântat să simtă încă din viaţă adevărata fericire.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate