Prietenia - o artă

Pentru unii, prietenia este o chestie ce ţine de legea firii, un soi de sentiment, ce apare oricum între anumite persoane, aşa din inerţie, şi cam atât.
Dar, nu! Prietenia este o artă.
Hai să ne gândim la o operă de artă: se realizează cu multe greutăţi, atât fizice cât şi psihice, dar aduce şi satisfacţii atunci când este apreciată de critică. Aşa este şi prietenia. Doar că, fiind ceva de natură spirituală, implică şi greutăţi de aceiaşi factură. Despre acestea, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: "Prietenul adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile şi nenorocirile aproapelui când acela este încercat". O altă asemănare cu arta, este aceea că, timpul, deşi pare să-i strice frumuseţea, în fapt îi amplifică valoarea. Exact ca în prietenie: trecerea timpului face ca între prieteni să se aştearnă o rutină. Dar de fapt, este monotonia cunoaşterii reciproce, ceea ce face ca relaţia să fie şi mai strânsă.
Chiar dacă este greu de acceptat, trebuie evidenţiat şi adevărul nefericit în legătură cu greşita înţelegere a termenului de "prietenie", care a dus la dezvoltarea unui alt tip de relaţie, pseudo-prietenia. Acest tip de relaţie se bazează (nicidecum nu se zideşte) pe tot ce este material, adepţii, alegându-şi "prietenii", dintre cei care arată bine, au un anumit statut social, sau se bucură de imunitate în anumite zone de interes. Iată ce spune Sf. Ap. Iacov despre acest tip de "prietenie", care nu este de azi de ieri, ci din totdeauna: "Preadesfrânaţilor!Nu ştiţi oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?Cine deci va voi să se facă prieten cu lumea, se face duşman lui Dumnezeu"(Iacov 4,4).
Primul aspect care diferenţiază cel două tipuri de prietenie, este acela că, în ceea ce priveşte pseudo-prietenia, prietenii se aleg între ei, pe când în cazul prieteniei adevărate, prietenii ni se descoperă în anumite situaţii ale vieţii, fie printr-o potrivire de idei asupra unei probleme importante, aşa cum bine spune şi Democrit: "Acordul felului de a gândi naşte prietenia", fie prin acordarea unui ajutor, într-o situaţie limită, aşa cum a făcut samarineanul milostiv, cu evreul căzut între tâlhari. Cu siguranţă că nu îl cunoştea, exclus să-i fi fost prieten (plus că între evrei şi samarineni era o ură mare în acea vreme), dar prin gestul său, s-a făcut prieten al aceluia.
Arătând cum se câştigă, şi cum se menţine o prietenie odată născută, Socrate spune: "Vom câştiga prietenia unui om, cultivând în noi, însuşirile pe care le preţuim în el". Desigur că acest lucru nu este tocmai "floare la ureche", întrucât necesită o urmărire foarte atentă a celui ce se apropie de noi, în virtutea principiului "startului reciproc" sau al "necunoscutelor care se intuiesc"; urmărire care, pe lângă virtuţiile pe care le căutăm, cu siguranţă că ne va descoperi şi defecte, de care, fără îndoială, nu ne bucurăm. Dar, o perlă populară românească, spune că, prieten nu este acela care îţi laudă calităţile, ci acela care îţi mustră defectele cu scopul de a le îndrepta.
Acestea sunt o parte din eforturile de ordin moral şi spiritual pe care le avem de străbătut pentru zidirea şi durarea unei adevărate prietenii.
La acelaşi nivel moral-spiritual se vor arăta şi satisfacţiile: "Prietenia îndoieşte bucuriile şi înjumătăţeşte necazurile", spune Francis Bacon, iar al nostru Anton Pann, zice: "Cine a aflat în lume prieten adevărat, el o comoară în viaţă a câştigat". Dacă punem faţă în faţă, folosirea termenului "lume" din concepţia Sf. Iacov şi pe cea din cugetarea lui Pann, am da naştere unei antiteze. Dar, nu este deloc aşa, căci Anton Pann subliniază sporita eficacitate de a scoate un individ din lume, şi a ţi-l face prieten; sau cum ar spune Ţuţea, să scoţi un lemn din noroi şi să îl faci mobilă de lux, sau ca să folosim o imagine scripturistică, să aduni mărgăritarele dinaintea porcilor, şi a le reda valoarea.
Odată eforturile săvârşite şi satisfacţiile culese, şi mai ales trăite, putem fi mândri că am reuşit zidirea unei opere de artă, acea artă numită PRIETENIE, care, spirituală fiind se va păstra veşnic în împărăţia lui Dumnezeu, şi în inimile noastre, celor ce o zidim. Cât despre mândria de care vorbeam, ea este una curată, născută din săvârşirea celor bineplăcute lui Dumnezeu. Ea nu duce la slavă deşartă, ci la o mulţumire supremă, ce facilitează îndepărtarea de patimi şi intrarea în împărăţia Cerurilor.
Prietenia este, aşadar, o treaptă a urcuşului duhovnicesc către Rai.