Despre vis si implinirea lui

Uneori ne dorim atat de mult ceva incat ne devine vis. Iar devenindu-ne vis, devine dintr-o data obscur, fara nuante clare, se transforma intr-o idee generala, capatand totusi consistenta unui fapt bine inradacinat in gand, in memorie, in suflet, in intreaga fiinta. Dar, paradoxal pierde aspectele de finete, micile detalii intregitoare, care fac lucrurile concrete. Astfel transformat, ceva-ul nostru poate fi cu usurinta confundat cu un supleant care ni se ofera din senin, pe tava. La inceput suntem multumiti. Avem impresia ca ne-am atins scopul, ca ne-am indeplinit visul. Dar un lucru ce vine pe negandite, pe neluptate, ajunge sa ne devina atat de familiar incat ne da senzatia ca ni se cuvenea oricum, ca nu este nicidecum implinirea unui vis, ci doar intamplarea unui fapt ce oricum urma sa se implineasca candva, un fapt divers. Si atunci intelegem ca ceea ce am primit nu era visul nostru, ca nu a venit ca o implinire, ci doar ca o consolare. Si asta ne da dreptul sa visam din nou. Dar la ce anume? Pai ca sa ne aducem aminte visul initial, este necesar sa alungam din noi surogatul. Sa extirpam intrusul. Chiar daca asta inseamna un nou val de ceata, de obscur, prin care licareste visul nostru. O noua lupta se pune pe picioare, o lupta cu ceata sinelui nostru si cu obscurul vietii ce ni se asterne inainte. Dar fara lupta... de unde izbanda? De unde satisfactie, de unde vom cunoaste ca ni s-a implinit visul?....