Roza arzând

Meditam la "Roza" a lui Dali...
Şi deodată ea s-a transformat
într-un mare rug plutitor
în care ardeau la grămadă
toate visele mele deochiate:


Toate femeile cu ochii de jar
toate prinţesele cu buze de gheaţă
şi caii înnoptaţi măcinând în copite nisipul
şi dorinţa mea de a corupe timpul.

Vâlvătaia topea de pe-acum
pânza tabloului cu tot cu perete
iar lava se scurgea pe sub tălpile mele
spălându-le de zvonul prafului de stele.

Pânza s-a topit, dar roza - arzând
încă mai pluteşte pe deasupra mea
cheamă la sine din cele patru zări
păcate exilate sub chei de catifea

După ce a ars blesteme şi dorinţi
roza s-a stins redevenind a lui Dali
dar nemaiavând un tablou pe măsură
i-am oferit drept cadru speranţa mea
Ce urma să se nască chiar a doua zi.

Îngerul din ţipăt

De când l-am alungat ultima oară
îngerul meu s-a mutat
într-un ţipăt înalt.

Locuieşte acolo singur.
ca să nu se plictisească,
urcă şi coboară pe scări
şi îşi numără paşii încontinuu.

Uneori, pe fereastra de jos a ţipătului
se văd paşii fricii alergând spre infinit.
dar îngerul meu e de fiecare dată în partea de sus
aşa că nu vede paşii, ci doar le aude tropăitul...
îi înţelege şi plânge.

Alteori, la fereastra de sus a ţipătului
bate din aripile-i şofonate, angoasa.
atunci îngerul este undeva, pe jos
numără paşii fricii, imprimaţi în asfalt.

Nu aude angoasa,
dar îi simte mirosul de moarte.
atunci îşi acoperă cu aripile nemurirea
şi solidarizează cu ea în tăcere.

De la un timp,
ţipătul se ascute mai tare,
devine mai înalt şi mai îngust.

Îngerului meu nu-i pasă...
şi-a amintit de mine şi plânge.

Lacrimile lui topesc ţipătul
din care renasc eu, la o nouă viaţă
în lumină.

Miss Mistiq * poem satiric – suprarealist

                                                               

Miss Mistiq încălecase pe o aură de sfânt

şi gonea pe ea arând

vaste hectare de vânt.

Tălpile ei, ah, dacă apucai în goana ei să le săruţi...

Ah, ce gust!

de mort înfiat de un prunc

proaspăt tras la tigaie în unt.

Tălpile ei, ah, dacă ai apuca să le săruţi,

urmele buzelor tale ar scobi în ele tunele

prin care ai intra în ea şi ai putea

să te dăsfătezi în paradisul zâmbetelor ei.

Dar ea îşi fereşte tălpile în continuu,

se păstrează virgină

pentru buzele soarelui

sau pentru vreo altă jivină,

doar de ea zâmbită şi divină.

Pe Miss Mistiq am mai văzut-o cândva într-un butic.

nu ştiu ce vindea,

parcă icoane pictate pe fum,

parcă crucifixuri din sticlă de gorun.

Eu am întrebat-o: ţiitoare ţineţi?

ea mi-a răspuns lăcrimând: ţiitoare sunt.

Şi totuşi, mă atrăgeau tălpile ei...

După lungi chinuri,

după o luptă ingrată,

am apucat să i-o sărut pe cea dreaptă.

Ea a sărit atunci speriată într-un picior

iar pământul a început să urce pe tunel

până în dreptul inimii, unde s-a oprit,

drumul fiind obstrucţionat.

Inima se mărise de la emoţie;

Miss Mistiq îşi zărise marea iubire:

Frumosul zburător

hrănit cu vitamine,

tunnat cu alcaline,

emanând prin toţi porii iubiri cristaline.

El însă zbura în neştire

vrând să-şi tatueze întreaga lui fire

direct pe privire;

să vadă totul numai prin sine.

Off, de-ar fi ştiut Miss Mistiq

cu ce dans să-i răpească privirea...

Aşa că a luat-o direct la fugă

şi-n faţa lui s-a împiedicat subit,

dar dorul i-a dat o ultimă putere

să-i spună:

„Ce mult te-am iubit!

ce mult te iubesc, şi de când te tot chem,

să mă scapi din al durerilor infern:

c-aşa mă dor de tare gândul

şi pieptul, împletit duios din flori

şi dorul după tine, viaţa mea

şi tălpile de-atâta dans pe nori”.

El a rămas înmărmurit

cu privirea jumate tatuată

nu-nţelegea dacă e vis

sau dacă zâna e adevărată.

Şi-a smuls, aşadar, din găvanele firii

privirea ce-l ţinea  încurcat

şi-n locul ei şi-a plantat două mere

şi îndată el s-a luminat

că-n faţa lui nu licărea doar o părere

ci Miss Mistake există cu adevărat.

Deci a cuprins-o între aripi cu atâta dor

şi tălpile cu foc i-a sărutat

şi de atâta dragoste cerească

şi merele-i din ochi s-au îmbătat.

Acum priveşte totul prin tălpile ei

iar ele îl poartă spre ceruri veşnic reci

căci o atât de mistică iubire

merită conservată pe veci.

   

Ultimul tango cu groapa

Azi-noapte dorul ne-a învins pe amandoi.

Uitând de vechile-nvrăjbiri

cu trandafirul prins între cuvinte

am invitat-o la ultimul tango

pe ea, provocatoarea de morminte.

Ne-am lăsat robiţi de muzica uitării

suflet în suflet ne-am privit atenţi;

ea lăcrima fărâme de ţărână,

paşii mei le striveau indiferenţi.

Eu risipeam un praf de puşcă, stins

adunat de prin războaie surde

ea-l mătura cu paşii, adunând grămezi

de învieri gătite-n piei absurde

Trudiţi, am adormit îmbrăţişaţi

răsfrânţi pe un pat de lumină,

iar zorii ne-au găsit întrepătrunşi

eu gol de moarte, ea plină de rugină. 

poem impuscat

imi amintesc clar
cum mi-am incuiat pistolul
in dulapul uitarii.

totusi, meschinul dor,
delicvent cu state vechi
mi l-a furat in timp ce visam.

si m-a executat, pramatia, din spate
ca sa nu ma pot apara;

mi-a expediat doua gloante
fix in dreptul ochilor
care astfel s-au lansat de pe orbite
pornind in cautarea ta...