Simfonie spanzurata

Decupata cu lasere fine,
dragostea se scalda in paharul de whisky.
acum, saruta cuburile de gheata
grabindu-le moartea mult asteptata.

Tu sfredelesti cu ochii amintirii
cearsaful patat de ciocolata.
el urla, alungand zadarnicia
ce duhnea a simfonie spanzurata.

Jazz-ul arderii de tot

Aprindeti prieteni, tigarile mirarii,
si ciocniti paharele in ritm de jazz arzand

sa nu se prinda ala de sub masa

de clar-obscurul ce o sa vi-l cant

As mai iubi, prieteni, dar nu-i nimeni
sa-si scoata corbul, prin targuri, la mezat
și-aș mai vrea să fiu iar liber
dar nu mă strang pantofii de-mparat.

Mi-ar plăcea sa vanez, prin codrii albastri

dar oamenii sunt plecati dupa apa;

si cum as putea in viata sa raman

cand nu imi spune nimeni „pleaca”?

Așa că, prieteni dragi, va spun adio

de-acum ma-ndrept spre steaua mea, amara

asteptand-o pe ea, zeita fecunda

sa ma arda pe rug, chiar in aceasta seara.

Ea va veni, cu siguranta, in vartej,

vomand dorul de mine peste voi

dar, prieteni, fiti macar acum viteji

si iertati-o in lanul de trifoi.

Caci dupa mine a venit, calare pe iubire

cum se cuvine copilelor din flori,

luandu-l pe cel de sub masa-n copite

si desenand din pielea lui un dormitor.

Acolo ma va aduce ardere de tot

zeilor duhnind a soare carunt

dar fumul meu va dansa rock’n roll

cu lumina din ochii intaiului nascut.

Doar nemurirea

cu drag, Faramitei 

Diamante nu am. Doar nemurirea,

asa legata la ochi, cum o stii

e tot ce-as putea sa-ti ofer

cand tipatul vietii va inflori.

Doar nemururea, atat. Si-i fecioara!

iubita n-a fost pan-acum

de niciun om, ci numai de ingeri

furisati pe-nserat din fantani.

Nu. iubita n-a fost, desi a umblat

in haita cu cainii uitarii

si-n grote cu corbii a innoptat

si fata si-a scaldat in izvorul tradarii.

Prin paduri n-a cutreierat, fermecata,

s-a temut de vanatori si de mistreti

doar pe maidanele noptii a colindat

si pe alei sculptate de zei mareti.

Diamante nu am. Doar nemurirea

si-i orfana de orice dorinti,

vitregita din fasa de doruri inalte

si de aureolele de sfinti.

Iubita n-a fost niciodata,

si nici ea n-a iubit nicicand,

doar a privit candva extaziata

urmele pasilor plangand

intinse la uscat pe-o franghie arzand.

Diamante nu am. Doar nemurirea,

asa legata la ochi, cum o stii

doar tie ti-o ofer; da-i iubirea

si-un colt de cer in suflet vei primi.

jointul meu cu vise-amare

la lasarea noptii, imi fumez linistit
jointul cu vise-amare,
invelit in cearsaful luminii
intrata prin efractie pe geamul rabatat.

doua doze de bere si o injectie cu luciditate.
norma intreaga pentru cuplul perpetuu
ce se vanzoleste prin apartamentul meu ca-n gara de nord
injurandu-se cu naduf de mortii cei vii si de vii cei morti.

struto-iubi-camila, de cand a aplicat pentru jobul de breloc
si a fost acceptata,
se gudura pe langa chei, incercand sa le insufle
ce usi sa deschida pentru a ajunge in nirvana.

treptele pana la cer sunt insa dispuse in spirala
si tapetate cu bautori de vodka ruseasca
si femei turnate-n raze de soare.

fie ca le beau, fie ca la iau in spate,
provizii pentru noptile necoapte,
ele se lipesc in pletele umbrei
si ma urmeaza supuse pana sus.

acolo se dezbraca toate de piele
si-mi imbraca privirea in ruleta ruseasca.

jointul meu cu vise-amare
zace-n scrumiera cu pleopele de plumb.

zorii imi deschid intaii nasturi
de la sicriu.
florile s-au ofilit si-au putrezit
deci e momentul sa imi iau adio
de la propriul meu sfarsit.

Poemul pietrei-fără-nume

Recitând cu jale un poem de demult,

vulgar şi nevrotic despre întâiul-înfrânt,

piatra-fără-nume orbecăia prin noapte

lăsând în urma ei lumini neîntâmplate.

Şi cum înainta prin negurile dese

declamând ode nescriselor mirese,

de-un spin de roză ce oblojea iubirea

piatra-fără-nume şi-a sprijinit privirea.

Din sipetul ei tainic, cel plin de comori

a ţâşnit cu vuiet, un roşu izvor

şi s-a pornit a curge, fericit şi-n spume

peste câmpia pietrei-fără-nume.

Acum, poemul întâiului-înfrânt

miruit pe creştet de roua arzând,

s-a preschimbat în flacără divină

înveşmântând durerea în lumină.

Iar piatra-fără-nume, uitată de noroc,

scăldată fără veste în apa cea de foc

s-a năruit cu totul; şi-a renăscut în zori,

spre-a recita poemul celor dintâi fiori.