Vară săracă...

Oare vara se suspendă totul?
Totul este parcă cu susul în jos, nenatural. Prietenii apar şi dispar, inspiraţia mă ocoleşte săptămâni întregi, sufletul mi se joacă de-avaţi ascunselea prin univers...
Doar zbaterile şi îndoielile nu mă ocolesc...
Am trăit o juma de iubire, cum niciodată n-aş fi crezut că pot trăi. Bine barem că s-a terminat. Şi mai bine că o alta, cuminte, netrupească, aproape de angelism, i-a luat locul. Îi mulţumesc din suflet!
Până şi credinţa, deşi nezdruncinată, ţipă la mine că nu o ajut cu nimic, că nu îi dau nici o picătură de apă, nici o fărâmă de pâine, nici măcar bineţe, că nu o scot şi pe ea în lume, cum s-ar cuveni. Şi are dreptate. Mai nou descopăr că sunt frate geamăn cu ultimul om. Aş fi preferat să cred că doar el e frate cu mine, dar n-am ce-i face, tre să recunosc.
Sunt atât de infectat cu banal şi duhnesc a apă stătută, moartă, încât nici vizitatorii R.A.I.-ului nu îmi mai vorbesc. Poate că le repugn. Poate că se simte miros de soare degerat până şi pe blog. Halal blog. Nici măcar nu mai am prea multe de spus, ce pretenţii am de comentarii.
Mâine am să merg la Mănăstirea Crasna. Poate asta mă va repune pe poziţii, îmi va repune sufletul pe picioare... Poate asta va salva o vară şuie, o vară ce mi-a umblat nudă şi bolândă prin piele şi prin stele.
Doamne, nu mă lăsa!
Maica Domnului, dă-mi putere!
Nu vreau să ajung un suflet de pus în ramă, o amintire a ceva trecut, poate iubit cândva, dar oricum de mult uitat...
pe curând, poate pe ape mai limpezi...