Nicolae Teoharie

Nicolae Teoharie,
vocea ce strigă în pustia marelui acum
Romeo Aurelian Ilie

Deşi în 1999, Nicolae Teoharie publică „Nostalgia marginilor”, un debut rămas sub zodia incertitudinii, el revine spectaculos în anul 2008, cu volumele „Camera de concret” şi „Legaţi-mă la ochi cu sentimente”, urmate în 2009, de „Diavoli de cafenea”, apărute la editura Helis Slobozia.
Cu aceste trei cărţi, poetul „născut pe una din străzile mileniului II, viscolită de iubiri avide”(„C.V.”), reuşeşte să se impună pe scena literară ialomiţeană.
Camera de concret (al doilea volum apărut în ordine cronologică şi perceput de majoritatea oamenilor de litere ca adevăratul debut al poetului)
Ca orice volum care se respectă, şi acesta debutează cu două arte poetice: prima, intitulată sugestiv „C.V.”,prezintă formarea stărilor sufleteşti ale poetului, culminând cu declararea apartenenţei la timpul prezent: „Legat la răspântia acestui mare acum”; iar cea de-a doua, „Cântec”, prezintă dorinţa autorului în legătură cu aventura sa lirică, pe care urmăreşte să o încheie triumfal: „aş vrea să-mi împlânt al meu cânt/ în inima tremurând de-o aşteptare/(…)/ şi-apoi să ies din cameră bogat/ pe uşa unui semn de clătinare”. De altfel, aceste versuri constituie şi cheia volumului, poetul invitând prin aceasta, la o călătorie iniţiatică, presărată cu suişuri şi coborâşuri, însă o călătorie pe verticală, pentru că nu este o călătorie a trupului, ci una a minţii, a gândului şi chiar a sufletului.
Ca în orice călătorie, şi aici se pot sesiza în dispoziţia poetului-călător, momente de dinamism tragic: „cât pe ce să fiu localizat de un nou păcat”(Mă voi întoarce), momente de pasivitate reflexivă: „Dintotdeauna m-au speriat cuvintele, oraşele şi femeile/ şi am trăit printre ierburi, aproape de cântece şi focuri”(Ultimul tren); precum şi momente de dinamism ludic: „Mereu cosind un câmp de ploaie albastră,/ mereu plantând luceferi, cu un câine/ în secunda de mâine”(Ascet în depresie).
De altfel, volumul este presărat cu momente lirice în care poetul se comportă ca un homo ludens, sau mai bine zis ca un bufon, acest aspect fiind realizat la nivel lexical, prin alăturarea unor cuvinte neavând legătură între ele, aparent doar de dragul rimelor pierdute, în fond pentru a obţine o melodicitate care, aş îndrăzni să zic, vrăjeşte auzul şi „împlântă cântul” autorului în „inima tremurând de-o aşteptare”. Un alt exemplu concludent în acest sens ar fi: „Am desenat o puşcă grea de arlechini şi meduze/ vă scriu cu vietatea împuşcată pe buze/ ce a căzut printre caişii sălbatici”(Demisia „celuilalt”). De altfel, Nicolae Teoharie îşi joacă impecabil rolul de bufon shakespearian, întrucât, chiar şi momentele de luciditate le realizează tot prin jocuri de cuvinte: „O femeie îmbrăcată în luturi/ îşi pierde mersul de fluturi/ în umbra unei dansatoare în sete/ ce-mi aşteaptă sângele arzând şi în cete”(Întâlnire); sau: „stau între două lacrimi înalt şi tânăr şi foarte/ Aprinde, femeie, timpul meu de moarte”(Îngeri răzvrătiţi).
Continuând pe linia expresivităţii artistice, ar mai fi de spus că lirica teohariană câştigă un punct în plus la acest nivel, prin folosirea „poemului în poem”. Mă refer aici la acele grupaje de versuri care ar putea fi concepute ca poezii de sine stătătoare, întrucât, chiar scoase din contextul poetic în care sunt incluse, ele sugerează stări sau idei, independente de restul textului în care sunt amplasate. Câteva exemple în acest sens: „O zi netrăită de nimeni/ umblă prin calendar în căutare de lucru”(Credinciosul absurd) – versuri ce transmit o nostalgie după timpul irosit, spre deosebire de restul textului în care poetul este preocupat să prescrie reţete de clar-vedere; „Ea scoase mâna de sub oră/ şi îmi întinse trupul sub formă de flori”(Naivitate) – de asemenea şi aceste versuri au o existenţă independentă, inducând o stare de împăcare cu trupul, în contrast cu restul textului, în care relaţia cu timpul este una tensionată.
O notă distinsă la dnul. Teoharie, cel puţin pentru acest volum, o constituie lipsa metaforelor, în prezenta lucrare, el neutilizând decât două metafore propriu-zise: prima, „caii ochilor”, metaforă a vederii în contrast cu simpla privire aruncată în van, are marele merit de a fi poziţionată într-o construcţie care o avantajează: „Prinde-ţi caii ochilor pierduţi în zare/ înhămaţi-i la tăcere”(Prea multe mori de vânt) – unirea simbiotică între vedere şi tăcere, generând deplasarea minţii într-o a treia dimensiune, exact ca în timpul rugăciunii. Cea de-a doua, „domniţe bete”, metaforă ascunsă printre atâtea cuvinte cu sens propriu, încât abia dacă este sesizată, semnifică de fapt acele idei neinteresante, mici bârfe şi cancanuri gratuite, care aşezate lângă acele „vorbe mici”, au darul de a se constitui într-o asociere de nimicuri cu rolul bine determinat de a produce supărări.
Părăsind tărâmul reflecţiilor filozofice, să revenim la stilistica „Camerei de concret”, care, deşi văduvite de metafore propriu-zise, are parte din plin de construcţii ce exprimă paradoxuri, care suplinesc cu succes lipsa acestor figuri de stil. Şi aici putem contabiliza două tipuri de paradoxuri: cele propriu-zise, obţinute în cea mai mare parte prin asocierea materialului cu imaterialul: „am dat sânge gândului meu despre voi”(Demisia „celuilalt”); sau: „priveam prin fereastra unui cântec/ ca printr-o fereastră asurzitoare”; dar şi prin schimbul de funcţii dintre organele de simţ: „Să admitem, zice, că zgomotul inimii s-ar auzii cu vederea”(Beţivanii); cea de-a doua categorie de paradoxuri sunt cele metaforice: „Ceea ce vezi cel mai mult/ este ceea ce vezi cel mai puţin”(Atâta nimic în mai multe locuri deodată); „Văd totul, neavând nimic de văzut”(Poetul) – construcţii care nu fac altceva decât să scoată în evidenţă prăpastia dintre esenţă şi aparenţă.
De asemenea, se observă în lirica teohariană, bogatul aport al imaginilor puternice, obţinute în general prin crearea de sintagme in care părţile de vorbire care se determină, fac parte din domenii cu totul diferite, iar alăturarea lor ar părea de-a dreptul nepotrivită: „materia năpârleşte un urlet de lup”(Real); „timpul îşi vinde păduchii”(Sfârşitul unui pierde-vară).
Un aspect delicat în poetica acestuia îl constituie împrumuturile de formule stănesciene, cum ar fi repetarea verbului la intervale scurte de cuvinte: „De mai multe zile îmi ţin vederea nemâncată/ în viforniţă o ţin”(Epistolă) sau „Mă ţin cu mâinile, cu gura, cu ochii mă ţin/ de marginea unui pahar cu vin”; precum şi utilizarea verbului la participiu în formule inedite, în versuri ca: „Eu ştiam că sunt un văzut”(Încântarea de sine); „mă roade ascunsul”(Lupta cu nimicul) sau „Eu m-am făcut frumos de un văzut”. Aceste împrumuturi însă, nu afectează pe niciunul dintre poeţi, ci mai degrabă îi ajută pe amândoi: pe Nichita îl readuce în actualitate, unde îi este locul, iar pe Teoharie îl pune într-o lumină favorabilă, deoarece el reuşeşte să înglobeze aceste acorduri în natura liricii sale într-un mod atât de discret încât par naturale, iar în combinaţie cu alte „ghiduşii”, despre care am scris mai sus, reuşeşte să creeze un stil viu, nou şi în ultimă instanţă original.




Legaţi-mă la ochi cu sentimente
Acest al treilea volum al poetului Nicolae Teoharie vine ca o continuare firească a precedentului, în el continuându-se călătoria verticală înspre „uşa unui semn de clătinare”, care trebuie lăsată definitiv în urmă.
Contrar „Camerei de concret” care este „mobilată” într-un mod armonios, urmând structura clasică a unui volum de poezii, în care ars poetica este aşezată în debut, „Legaţi-mă la ochi cu sentimente”, fentează regula clasică, renunţând la o artă poetică propriu-zisă, în beneficiul unui artificiu: presară pe tot cuprinsul volumului versuri în care îşi exprimă ideile despre poezie, despre sine, despre viaţă şi moarte. Şi toate acestea, pentru că, aşa cum am spus şi mai sus, volumul este o continuare a „Camerei de concret”.
Această apreciere este valabilă însă, doar din punct de vedere al ideilor poetice. Pentru că, în ceea ce priveşte stilistica, lucrurile stau cu totul altfel. Iar deosebirile sunt unele fericite. Se observă în primul rând, o aplecare a poetului asupra metaforelor, pe care le foloseşte din abundenţă în acest volum. De altfel, unele se repetă, comportându-se ca lait-motive. Şi asupra lor îmi propun să zăbovesc în continuare. Avem mai întâi metafora vieţii ca ţipăt, care apare pentru prima dată în „Şamanul”: „Se auzi întâi un ţipăt de tren/ expert în dinamitarea tăcerii,/ apoi văzură un şir de iepuri,/ zburând/ din pălăriile ierbii”; unde, acest „ţipăt de tren”, coincide cu un moment de trezire la realitate, după cum se poate înţelege, atât din poezia în sine, cât şi din aşezarea ei în volum. Repetată, metafora aceasta se dezvăluie cel mai bine în „Umbra mâinilor”, în care „ţipătul” este socotit de către poet, drept „singura mea realitate”. O altă metaforă – lait-motiv, este de fap una compusă: mâinile şi ochii, simbolizând contactul direct cu realitatea imediată, mai exact cu aparenţele, care acoperă totul cu falsitatea lor: „Sunt dezamăgit de mâinile mele,/ de ochii mei diafani:/ Deşi au la dispoziţie cei mai aprigi duşmani,/ ei îmi trimit o lume cu copaci orfani,/ zăpezi văduve, ploi divorţate cu capul în nori”(Amurg de iarnă); „Ochii m-au minţit, mâinile m-au înşelat./ Viteza de deplasare a iubirii/ pe distanţa inimă – creier/ este de o tonă de disperare pe secundă”(Viaţa ca o afacere); iar pentru ieşirea de sub zodia aparenţei, şi implicit pentru aflarea esenţei, el nu catadicseşte să-şi sacrifice aceste organe, bineînţeles la nivel metaforic: „Ca să fiu liber îmi rup mâinile./ Îmi scot ochii, şi lumina nu mai face zgomot”(N-am existat); „Ca scoasă din minţi,/ vederea îşi varsă mâinile/ peste o închipuire de om/(…)/ am otrăvit ochii cu mari înserări”(Cina de vin). Se observă aici şi prezenţa unui homo religiosus, care dovedeşte că a înţeles bine cuvintele Scripturii: „mâna care te sminteşte, tai-o, şi ochiul care te sminteşte, scoate-l!”.
Cea de-a treia metaforă bine reprezentată în acest volum, este cea a morţii ca pasăre. Deşi iniţial „pasărea” apare ca un motiv poetic, totuşi, traectoria pe care acest motiv o descrie pe tot întinsul volumului, îl descoperă ca fiind de fapt o metaforă a morţii: astfel, în „Investigaţie”, poetul primeşte din partea unei instanţe supreme, de bună seamă, Dumnezeu, „restricţii şi sare asupra păsării ce desenează cerul pe obraz”; apoi, în „Uliţa copilăriei”, prezenţa „păsării” are un efect sfâşietor: „Brusc,/ am simţit cum trece,/ printre bătăile inimii/ o pasăre mare şi rece”. Demascarea „păsării” se produce în „Poezie”, o ars poetica, în care însăşi moartea îi vorbeşte poetului, expunându-i ispititor „drumul care duce spre toamnă” şi „ora care duce spre pasăre”. Interesantă intervenţia „femeii cu picioare lungi”, metaforă sub care se ascunde conştiinţa de sine, care îi reproşează „aspiraţiile de câine, care caută să decepţioneze păsările”(Reproş) – practic îi atrage atenţia că nu este chiar indicat să te iei la trântă cu moartea; asta după ce poetul realizase o savuroasă persiflare a acesteia în „Stocul de păsări”. De altfel, conştiinţa de sine mai apare odată, sub forma „stăpânei” din „Travesti”, ea fiind cea care îi descoperă poetului realitatea despre absurd.
După cum am văzut, lirica teohariană se îmbogăţeşte simţitor în acest al treilea volum, la nivelul stilisticii. De asemenea, chiar dacă pare paradoxal, poetica acestuia îşi măreşte valoarea şi prin câteva lipsuri faţă de volumul anterior: în primul rând, reuşeşte să iasă cu bine de sub zodia stănescianismului cu care îşi tapetase „Camera de concret”, iar în al doilea rând, prin calmarea cascadelor de cuvinte înşirate aparent fără sens.
În acest volum, el păstreză imaginile puternice, dar le dozează mult mai echilibrat, iar mesajele sunt mult mai clare, tocmai pentru că şi cuvintele sunt aşezate mai cu grijă pe coala de scris.
În încheierea prezentării celui de-al doilea volum al domnului Nicolae Teoharie, nu ne rămâne decât să salutăm evoluţia acestuia şi să purcedem la lectura celui de-al patrulea volum...

Diavoli de cafenea
Dintru început, acest al patrulea volum al poetului Nicolae Teoharie, m-a surprins prin titlu: ce are a căuta „Diavoli...” în lumea poetului, care până acum călătorise braţ la aripă cu îngerul păzitor? Să se fi certat cu acesta? Să se fi lipsit de serviciile lui, pentru că, un înger „costă foarte scump”? Se va vedea că nu. Doar că acum, cu cel de-al patrulea volum, poetul schimbă strategia de atac: nu mai călătoreşte, cu îngerul „la butonieră”, ci îşi permite un moment de fals-repaos, la cafenea. Locul în care, vecin de masă cu diavolul, se vede nevoit să se deghizeze la rându-i în diavol (şi nu doar el, ci şi ceilalţi camarazi de arme), doar pentru a-l ataca cu armele lui. Cafeneaua devine astfel, în acelaşi timp, loc al pierzaniei şi tribună a adevărului: „Ce nopţi de taină, ce închipuiri dansarăm/ cu figurinele reci de ceară”(La cafenea).
Mărturie că aşa stau lucrurile, ne sunt cele două motto-uri ale volumului: „Iar de te uiţi îndelung într-un abis, află că abisul se uită şi el în tine”(Friedrich Nietzsche); şi „Cea mai frumoasă păcăleală a diavolului este de a ne face să credem că nu există”(Charles Baudelaire) – mărturii ale unor oameni care au petrecut o viaţă la masă cu „Nobady”, în cele din urmă l-au mărturisit tot pe „Cel ce este”.
Revenind la volumul nostru, ar fi de spus din capul locului, că de această dată, accentul cade cu precădere pe ideea poetică, sacrificându-se latura stilistică, unde poetul nu aduce nimic nou, în favoarea clarităţii mesajului. Aspect care nu este rău în sine decât prin prisma faptului că, dacă nu va opera o schimbare de stil pentru volumul următor, poetul Nicolae Teoharie riscă să cadă într-o monotonie stilistică dăunătoare. Dacă ar fi să contabilizăm ceva şi la acest capitol, ar fi să evidenţiem tendinţa de articuale a adverbelor locative: „un afară”(Ia seama cum mai trece timpul); „departele”(La schimbare de lumi); „un aici”(La răscruce); „oriundele”(În oarecând); cu scopul de a da poeziei un aspect mai mult static, care să inducă o atitudine meditativă.
De altfel, cititorul are şi la ce să mediteze, poetul trasând dintru început căile pe care vrea să le sondeze. Astfel, în „Ia seama cum mai trece timpul”, ne invită sau mai degrabă ne incită la o reflectare asupra aspectului ludic al timpului: „El nu se opreşte niciodată din joacă, timpul vreau să spun”, care îl face atât de greu de surprins în clipa în care trece. În „La schimbare de lumi”, poetul se redefineşte în momentul când surprinde realitatea schimbării lumilor care se desfăşoară chiar sub ochii noştrii: „un neant de feţe/ s-a adunat pe marginea unei răni/ ca şi cum ar fi dat o petrecere”. Aceste două teme, aflate de altfel într-o legătură de cauză-efect îşi împart rolul de lait-motiv al volumului, până în final, când îşi vor da mâna: „Şi, pentru că văd a doua oară,/ gurile se ating/ ca două umbre ale aceluiaşi ţipăt” (O privire fatală).
Acestea fiind spuse, avem toate premisele pentru a concluziona că poetul Nicolae Teoharie este o personalitate literară deja formată, având o sferă proprie de idei, o esteică originală şi o stilistică în curs de personificare.
Aşteptăm cu nerăbdare noi eforturi creatoare, concretizate în producţii literare, cât mai valoroase şi cât mai creatoare.